Pianu

DIN MEMORIA LOCULUI · 01

Ioan-Dorin Didin

„Cel mai vechi document scris, unde se face referire la comuna Pianu, datează din anul 1309, când apare cu numele Pen într-un proces purtat de către Episcopatul romano-catolic de Alba Iulia, cu unele decanate săsești. Ulterior localitatea cu numele de Pianu de Sus apare atestată sub diverse variante în documente ale congregației celor Șapte Scaune, Pianu aparținând de Scaunul Sebeș unul dintre teritoriile autonome ale sașilor din Transilvania. Vorbind de proveniența denumirii Pian ca nume al comunei, mai sunt și alte ipoteze. Denumirea ar putea fi de la Piano, cuvânt existent frecvent în Italia, având în vedere existența coloniștilor romani aduși de Traian în Dacia pentru exploatarea nisipului aurifer în zona Pianului.

În istoria Pianului ca simbol de spiritualitate este Biserica de lemn Cuvioasa Paraschiva. La Pianu de Sus în liniște și cu aerul ei molcom mai stă în picioare bisericuța de lemn cu povestea ei bătrânească. Tradiția locului spune că înainte de biserica de lemn, pe același loc, a fost o biserică făcută din grădele, adică din nuiele împletite în jurul unor țăruși înfipți în pământ și apoi tencuită cu pământ.

Pisania scrisă cu litere chirilice, în biserica de lemn, pe grinda ce despărțea altarul de naos, spune că a fost ridicată cu osârdia cinstiților preoți Moise, Dumitru, Ioan, cu toată cheltuiala satului și cu zugrăveala, în anul 1761, numele celor trei preoți fiind legat și de susținerea lui Sofronie de la Cioara. Zestrea artistică a bisericii este completată de artiși pictori vestiți ai vremii, de donatori ai crucii și clopotului.

În fața bisericii se află o masă de piatră, care cândva a fost în altar și pe care se mai văd urmele unde se introduceau moaștele.”

DIN MEMORIA LOCULUI · 04

Elisabeta Mihu

„Nimeni și nimic nu este veșnic în fața timpului. Starea de lucruri a unui loc și faptele petrecute la un moment dat mai dăinuiesc un timp după trecerea în neființă a celor care le-au trăit, apoi, neconsemnate, ele se pierd. Peste ele se așterne, zi de zi și puțin câte puțin, firul vieții care ia forme noi. Nevoile sunt mereu altele, oamenii sunt alții, obiectele se schimbă și ele, pentru că nu sunt vremuri sub om, ci bietul om sub vremuri.

La fel stau lucrurile și în satul Purcăreți care n-a fost mereu satul de acum, tot așa cum satul de azi va fi cum nu ni-l putem imagina peste 100 de ani. Monografia satului Purcăreți se dorește o încercare de a fixa instantanee din viața satului cu aspecte din viața satului de la începuturi, apoi din trecutul mai apropiat nouă și, în cele din urmă, din satul zilelor noastre.

În demersul meu am pornit de la convingerea că a scrie despre sat înseamnă a scoate locuri și oameni din uitare.”

DIN MEMORIA LOCULUI · 05

Iancu Ghibu

„Pe vremuri la noi în comunitate erau mulți meșteșugari care răspundeau nevoilor locuitorilor și ocupațiilor acestora. Din păcate evoluția civilizației a făcut ca acestea să dispară o dată cu bătrânii satelor care le-au practicat. În sat erau oameni care prelucrau artistic lemnul cu unelte tradiționale, se sculptau stâlpi funerari, stâlpi care mai sunt și astăzi în cimitirul de la noi. Astăzi mai este doar un cetățean care prelucrează lemn și face doar cozi de topoare, de sape și de ceea ce mai este de reparat în gospodăriile oamenilor. Muncile agricole să făceau cu animalele și erau multe în sat, așa că era nevoie și de fierari. Astăzi pentru că lumea a evoluat acești meșteșugari sunt doar în amintirea oamenilor.”

DIN MEMORIA LOCULUI · 06

Dana-Marinela Țârlea

„Nu sunt interpretă de muzică, sunt amatoare, dar îmi face plăcere să cânt atunci când am ocazia, în familie, la petreceri cu prietenii. Mă alătur și eu altora pentru a crea bună dispoziție. Voi cânta un cântec ce aduce liniște și pace în suflet.”

DIN MEMORIA LOCULUI · 07

Ioana Voișan

„Eu îmi amintesc cu plăcere de vremea copilăriei pe când mergeam cu mama și bunica la torchilă, groapa făcută pe marginea râului unde se înmuia, se lăsau la macerat și se spălau fuioarele de cânepă și de in. După ce se înmuiau fuioarele se băteau cu melița de lemn, se scărmănau, se pieptănau și se făceau firele pentru țesut cu ajutorul furcii și fusului.

Pânza făcută trebuia albită și aici apăream noi copiii. Spălată în râu și albită pânza era întinsă pe iarbă pentru albire. Noi copiii stăteam prin preajmă cu bâtele pentru ca rațele și gâștele să nu strice munca femeilor. Eu mai am acasă cearșafuri făcute din pânza aceea veche, le păstrez pentru că îmi aduce aminte de bunici și de copilăria mea. Pentru că bunicul meu purta haine țărănești, țin minte că albirea lor se făcea într-un ciubăr de lemn în care se punea apă clocotită și cenușă.”

DIN MEMORIA LOCULUI · 08

Diana-Maria Ghibu

„Pentru mine una din comorile Pianului este Paul Tomiță. Nu am avut ocazia să îl cunosc, dar știu că este o legendă pentru comunitatea noastră. S-a născut la Pianu de Sus și a avut o poveste de viață impresionantă. Și-a urmat pasiunea pentru golf plecând de la jucător la cea de profesor pentru oameni de seamă și organizator de turnee în întreaga lume.

S-a întors în satul natal pentru a-și împlini visul, acela de a amenaja un teren de golf, care era la vremea aceea singurul din România, și de a înființa Clubul de golf Paul Tomiță. Astăzi terenul de golf de la Pianu de Jos este un obiectiv turistic important, dar și cartea de vizită a profesionistului Paul Tomiță care a considerat toată viața că a juca golf nu este despre a practica un sport, ci despre a vorbi de artă, sănătate și plăcere, visare și încântare, bucurii și satisfacții.”

DIN MEMORIA LOCULUI · 09

Ioan-Dorin Didin

„Spălătoriile de aur de pe Valea Pianului au funcționat din antichitate până la al doilea război mondial, urmele lucrărilor miniere se mai văd și astăzi în canale de spălare și movile în locurile numite Margini, Nisipuri, Bora, Cărpiniș și altele. La inceputul secolului al XIX-lea la Pianu lucrau peste 600 de spălători de aur, fiecare adunând aproape 400 g de aur pe an. La început aurul era adunat de preoții din sat, iar mai târziu a funcționat Casa auraria, unde aurul era adus, depozitat și vândut la prețul stabilit de Oficiul de răscumpărare, filiala Băncii Naționale de la Alba-Iulia. Astăzi vechea îndeletnicire de exploatare a aurului aluvionar este prezentă doar pe stema comunei prin simbolul șoitrocului și a apei curgătoare.

Dacă este să vorbim de adevăr și legendă aș povesti depre o frumusețe locală a naturii și poate o enigmă a istoriei. Pe plaiul Purcărețului se găsește o frumoasă stâncă de forma unei mingi cu diametru de cca 2 metri care este așezată pe o masă dreaptă de piatră, înfiptă adânc în panta de la marginea poienii. Oamenii îi zic Ou. Oul Arșiței este o rezervație geologică, un adevărat monument al naturii, care s-a format prin desprinderea și rostogolirea unei roci din partea superioară a versantului.

Ca toate monumentele importante și Oul Arșiței are legenda sa. Cică pe când trăiau pe pământ uriașii, la Arșița era o fată de uriași care se juca în văile din apropiere. Fata văzând gologoțul de piatră atât de frumos, l-a luat în poală și a urcat cu el, cu mare greutate, până în poienile Arșiței. Mama sa îi ceru să lase jos greutatea, dar fata începu să plângă pentru că nu se putea despărți de piatră.

Tatăl fetei, ca s-o îmbune, ciopli o stâncă în formă de masă și o înfipse în pământ, chiar în marginea pantei și așeză pe această masă oul de piatră cu care fata de uriaș se juca singură pentru că nu mai avea frați.”