Ciuruleasa

DIN MEMORIA LOCULUI · 01

Marinela Morar

„Mai de mult pe la noi erau multe obiceiuri, unele s-au mai uitat și altele nu se mai țin, dar cred că cele mai frumoase erau cele legate de sărbătorile religioase. Astăzi mai auzi colindul de Căciun ,,Cei trei Crai’’ care este o scenetă în care copiii și tinerii îmbrăcați în pelerine și cu coroane strălucitoare reprezintă pe cei trei magi care merg să se închine Pruncului Iisus. Pe lângă crai mai apare în dialog și Irod, împăratul iudeilor care vrea să afle locul nașterii Pruncului Iisus. La sfârșitul scenetei grupul de colindători fac urări gazdei si cântă un colind în care este vestită cu mare bucurie nașterea Domnului. La final gazda îi răsplătește cu dulciuri, colăcei sau fructe.“

DIN MEMORIA LOCULUI · 02

Rodica Vereș

„Alt obicei la noi în sat era ieșirea la cruce în perioada de la Paști la Rusalii. Pe vremuri după slujba de duminică toată suflarea satului îl însoțeau pe preot până pe dealul unde era o cruce, se ținea o slujbă și la urmă se lăsa cu joc, cu mâncare și toată lumea se simțea bine. Mai de mult oamenii munceau mult, așa că fiecare sărbătoare era un prilej de odihnă și bucurie.”

DIN MEMORIA LOCULUI · 03

Victoria Tuhuț

„Pentru mine este o bucurie să cos în cruciulițe, asta înseamnă că păstrez din tradiția noastră populară și îmi amintește de ceea ce îmi spunea bunica că straiele purtate de toți ai familiei se făceau cu multă trudă. Era ocupația femeilor de a aduna, prelucra și țese cânepa. Apoi și pentru ca lâna să ajungă în cioreci și sfetere trebuia multă muncă.

Acum de când m-am pensionat am mai mult timp liber și cos mai mult. Mi-am cusut și mie un costum nou și ca să mă laud vă spun că de curând am cusut costume populare și pentru copiii de la școală. Eu cos după modele de pe la noi. Atunci când cos am timp și liniște pentru a îmi așeza gândurile, să îmi fac planuri de viitor și parcă fiecare împunsătură mă inspiră la lucru.

Fiecare cămașă sau poală pe care o termin îmi aduce bucurie și parcă mă și gândesc la următoarea.”

DIN MEMORIA LOCULUI · 05

Elena Jurj

„În vremea tinereții mele era frumos, pentru că eram tineri și pentru că ne bucuram ca la șezători să ne întâlnim fete și ficiori, femei și bărbați, femeile cu lucrul lor și bărbații cu poveștile și paharele. Tinerii erau cei care apăreau mai târziu la șezătoare și chemau fetele la joc. În serile de iarnă întâlnirea era la o gazdă primitoare și fiecare venea cu lucrul lui, se cânta, se juca și toți se simțeau bine, pentru că era omenie între oameni. Aici se spuneau câte și mai câte, se aflau vești noi pentru că nu erau telefoane și alte cele. Totul era transmis prin grai viu. Uneori erau prezenți și copii care învățau de la cei vârstini obiceiurile și munca făcută de bunicile și mamele lor.

Cu mulți ani în urmă soacra mea care era săracă îmi povestea că făcea dubuji un fel de ciorapi din lână împletiți cu cârligul și pe care se punea talpă din tureacul de la cizmă. Și la noi în familie a fost greu, îmi amintesc că așteptam pe sora mea mai mare să-mi dea trăistuța și scurtuța de molton să pot merge și eu la școală. Au fost vremuri grele, acum suntem bine, dar vremea aceea tot nu vreau să o uit.

Eu păstrez cu multă grijă câteva lucruri pe care le-am moștenit de la soacra mea. Cum să nu le grijesc dacă cătrința am moștenit-o de la ea și ea o moștenit-o de la soacra ei, are mai bine de 100 de ani. Mai am tot de la ea o furcă cioplită frumos de bărbatul ei și pe care a primit-o la cununie drept cadou. Vedeți de asta le grijesc, pentru că toate îmi amintesc de oamenii care le-au făcut și vremurile alea.”

DIN MEMORIA LOCULUI · 06

Nicoleta Cioară

„La noi în comună ocupațiile locuitorilor erau legate de zona minieră a Apusenilor. Mineritul era o activitate făcută de câțiva oameni care parcurgeau drumul pe jos până la mina Roșia Montană. Pe lângă minerit era cărăușia lemnului și cărbunelui pentru topitoria de la Zlatna. Astăzi aceste meserii nu se mai practică. Până nu de mult vărăritul era o ocupație pe care multe familii de la noi o făceau.

Era o muncă grea, cu consum mare de materiale și câștiguri mici. Piatra de var se extrăgea din stâncile de calcar de la Vâlcan și era cărată la camniță (cuptorul săpat în pământ). Arderea în cuptor dura foarte mult, trebuia controlată și consuma mult lemn, dar munca asta era un mijloc de existență. Varul era transportat în care trase de boi și vândut mai ales în zonele unde se cultiva vița de vie.

Până nu de mult mai erau câteva familii care practicau meseria. Îmi amintesc și acum că vinerea în jurul orei zece începea să se audă zgâlțâitul roților de car care plecau cu varul la piața din Câmpeni. Astăzi datorită concurenței industriale meseria asta a rămas doar în amintirea oamenilor.”

DIN MEMORIA LOCULUI · 08

Armeana Simina

„Sunt țărancă și mă mândresc cu asta. Am muncit pământul și încă îl mai muncesc, chiar dacă sunt pensionară. Cresc două vaci, semăn în grădină tot ce se face pe la noi, pentru că îmi place să mănânc sănătos cu tot felul de mâncăruri așa cum am învățat de la mama și bunica.

Sunt bucuroasă că nepoata mea cea mai mică este înscrisă la dansuri populare, îi place și este foarte bine că cei tineri vor să învețe și să continue tradițiile noastre. Îmi place să le povestesc nepoților mei tot ce am trăit eu frumos în tinerețea mea, ei mă ascultă și chiar mă întreabă de acele vremuri în care viața era foarte grea. Sunt de acord cu tehnologia de astăzi, îi înțeleg și pe ei, dar vreau ca obiceiurile noastre frumoase să nu dispară – portul popular și mâncarea țărănească.”

DIN MEMORIA LOCULUI · 09

Rodica Cioară

„Pe vremuri se lucra mult cu lâna până ajungeai să îmbraci un sfeter. După tuns, treabă care era făcută de bărbați, urma munca femeilor, adică spălatul cu leșie, uscatul la soare, scărmănatul pentru a scoate nodurile și strugălăii, scărmănatul și la urmă torsul pe fuior. Pe la noi se zice că atâta trebuie să lucrezi cu lâna până rămân oile fără lână.”

DIN MEMORIA LOCULUI · 10

Livia Narița

„Expoziția muzeală din Ciuruleasa este locul în care sunt adunate amintirile vieții părinților și bunicilor noștri, viața, munca și preocupările pentru frumos ale oamenilor de pe aceste meleaguri și nu degeaba ea este amenajată în incinta grădiniței. Aici copiii pot vedea costume populare specifice zonei, covoare și ștergare țesute, mobilier, vase și unelte gospodărești, icoane pe sticlă.

În expoziție avem montat și un război de țesut la care nu se mai lucrează, dar eu care am lucrat cândva mai pot face demonstrații. Eu lucrez printre cărți și îmi face plăcere să le răsfoiesc și să descopăr referințe la comunitatea noastră. Am în mână Monografia comunei Ciuruleasa scrisă de profesorul Ioan Cioară. Lucrarea este pentru cei care au trăit, cât și pentru cei care trăiesc astăzi aici o poveste frumoasă, dar adevărată a istoriei discrete a comunei, un tablou al existenței locuitorilor, o lume a vorbelor bătrâne, o culegere a unor creații poetice locale ce fac trimitere la realități istorice dureroase (doine și balade) precum și strigăturile (de nuntă, de joc, satirice și umoristice, de dragoste și dor, de of și de urât).

Din multitudinea strigăturilor am ales câteva.”