Trif Ioan · Ceru-Băcăinți
Subtitrare automată în română. Pasajele nesigure sunt marcate [neclar].
Deschide înregistrarea ↗ALBUMUL COMUNITĂȚII
Ceru-Băcăinți
Fire de tradiții și amintiri în teritoriul GAL Valea Ampoiului–Valea Mureșului
LOCUL ȘI POVESTEA LUI
Poate că nu întâmplător numele localității are în componență cuvântul cer, pentru că aici în acest loc izolat de lume timpul parcă stă în loc și te duce cu gândul la liniștea din cer. Oamenii și gospodăriile conviețuiesc în liniștea și raiul păcii. Viața aici este simplă, fără pretenții, în armonie cu natura înconjurătoare și resursele locale. În tăcerea trecutului descoperi comori ascunse pe vale: case, șuri și garduri autentice construite din piatră, încremenite în timp și care îți creează senzația de întoarcere în urmă cu secole.
Zona are suflet, bun simț la tot pasul și oamenii de aici spun povești care nu ar trebui uitate. Aici mai dăinuie memoria unei legende a locului – cioplitorul în lemn autodidact, Constantin Perța, recunoscut în toată lumea ca meșterul sihastru. Memoria lui este păstrată prin amplasarea unei plăci comemorative pe expoziția muzeală din localitate. Ceru Băcăinți nțiBăcăinți
VOCILE LOCULUI
Vocile comunității
Ascultă poveștile și glasurile comunității.
Apasă pe redare pentru a porni înregistrarea.
Povești și mărturii
DIN MEMORIA LOCULUI · 01
Ciprian Borza
„Pentru mine Sărbătoarea salcâmului este un eveniment care a devenit simbolul comunității noastre și care ne oferă, an de an, prilejul de a celebra frumusețea naturii, tradițiile locale și oamenii acestor locuri. Evenimentul vorbeşte nu doar despre înflorirea unui arbore, ci este și un prilej de a sărbători o parte importantă din identitatea comunei Ceru Băcăinți, pentru că salcâmul face parte din peisajul nostru, din istoria noastră și din viața de zi cu zi a generațiilor care au trăit și au muncit pe aceste meleaguri.
Datorită creșterii sale extrem de rapide și a rezistenței uriașe la putrezire în contact cu pământul și apa, salcâmul a devenit rapid preferatul satului românesc. Nu se știe exact când a ajuns primul salcâm la Ceru Băcăinți, dar știm că în fiecare primăvară, dealurile noastre se acoperă cu florile albe ale salcâmului, iar parfumul lor se răspândește peste sate și văi. Datorită pădurilor de salcâm, comuna noastră este cunoscută în întreaga țară.
Când vorbim despre salcâm, de multe ori ne gândim la floarea sa parfumată și la mierea foarte apreciată, dar salcâmul a avut dintotdeauna o importanță mult mai mare pentru oamenii comunităţii noastre. Lemnul de salcâm rezistent la umiditatea a fost folosit de bunicii şi străbunicii noştri pentru a construi garduri, porți, stâlpi, șuri și adăposturi pentru animale. Salcâmul a fost un sprijin pentru familiile de aici și prin lemnul de foc pe care l-a oferit.
După mine, privind la salcâm, putem învăța și o lecție importantă. Este arborele care rezistă în condiții dificile, care se adaptează, care își întinde rădăcinile adânc în pământ și care înfruntă timpul. În multe privințe, el seamănă cu oamenii din această comună- muncitori, rezistenți, legați de pământul lor și capabili să depășească orice greutăți. De aceea, când sărbătorim salcâmul, nu sărbătorim doar un copac, ci sărbătorim o parte din istoria noastră, din munca noastră și din identitatea acestei comunități.”
DIN MEMORIA LOCULUI · 02
Ioan Trif
„Am acceptat provocarea de a contribui la scrierea monografiei comunei pentru că nu am vrut ca cei interesați de frumusețea tradițiilor și a folclorului din această minunată zonă să bată la uși care abia se deschid sau să se trezească în fața unui mormânt. Am avut norocul ca la scrierea capitolului Obiceiuri și tradiții din Monografia ,,CERU, istorie și tradiție” să întâlnesc câțiva oameni minunați care mi-au împărtășit din amintirile și trăirile lor.
Toți aceștia, au o minte atât de limpede asemenea izvorului din care beau apă, o memorie atât de bună, calculatorul fiind nimic pe lângă ei. Pe dealurile noastre, în tinda oricărei case, lângă ploactăn, s-a născu o doină, o baladă, o colindă, un descântec, cu mult timp înainte ca cerenii să știe a scrie. Au ieșit la lumină împrumutând din strălucirea stelelor, pe la bădița din deal sau de la mândruța din vale străbătând timpul până la noi.
Cântatul din fluier, doinitul din frunză sau gură, la bucurie sau la necaz, cântecul a fost binecuvântarea bătrânelor noastre case multă vreme. Consider că aceia care vor iubi frumusețea, se vor întoarce mereu aici pentru a-și adăpa sufletul la tinerețea fără bătrânețe a cântecului și jocului popular. Având în vedere că Ceru Băcăinți se stinge asemenea cum se topește ceara de la fața focului, am pus pe hârtie lucrurile frumoase moștenite care ar trebui să dăinuie și după ce noi ne vom fi stins.
Am contribuit la scrierea monografiei cu speranța că cerenii să înțeleagă că doina, jocul și colinda sunt o mare valoare, să fie mândri că le au și conștienți că acestea trebuie păstrate și mai apoi transmise așa cum le-au primit.”
DIN MEMORIA LOCULUI · 03
Ioan Filimon
„Dacă este să vorbim de păstrarea tradițiilor și respectul pentru moștenirile trecutului vreau să vă spun că la Ceru Băcăinți în zona Expoziției etnografice din Poiana cu salcâmi sunt păstrate dovezi ale vieții și traiului de altădată a locuitorilor de pe aceste meleaguri. Aici se regăsesc construcțiile din piatră care dau unicitate locului-casa de locuit cu două încăperi, grajdul și șura.
Consider că este important de amintit că viața locuitorilor de aici a fost adaptată la natura, relieful și resursele locale, În zona expozițională se mai păstrează o moară de apă. Chiar dacă ea este astăzi doar obiect de muzeu ea spune povestea morilor de apă construite pe cursurile de apă Valea Băcăinți și Valea Curpeni. Cei mai în vârstă povestesc că pe vremuri atunci când moara nu mergea, curgerile de apă erau bucuria copiilor care se scăldau acolo.”
DIN MEMORIA LOCULUI · 04
Ioan Trif
„Dintre obiceiurile anului unul aparte este Maslul la hotar care se făcea într-o duminică între sărbătoarea Sfintelor Paști și cea a Rusaliilor. După ce se isprăvea slujba la biserică, preotul, împreună cu credincioșii, însoțiți de oamenii cu prapurii, se duceau la una dintre crucile așezate la răspântiile drumurilor, unde se făcea slujba maslului, pentru a feri holdele de grâu de grindină, de boli și pentru ploi și recoltă bună. După terminarea slujbei, participanții primeau de la organizatori, cei în satul în care era crucea, un colac din făină de grâu făcut în cuptor și un pahar de țuică. Preotul, cantorul și crâsnicul luau prânzul la o casă mai înstărită din apropierea crucii.”
DIN MEMORIA LOCULUI · 05
Marius Noja
„Pentru că aici pe la noi casele sunt mai rare, izolate în natură, mai sunt și acum locuri care au poveștile și legendele lor încărcate de mister. Așa sunt locurile la care le zice Baia, Comoara, peștera Crăcile zmeilor și toate aceste locuri sunt legate de povești în care erau ascunse bogății sau hoți care urmau să prade trecătorii pe drumul dinspre Zlatna.”
DIN MEMORIA LOCULUI · 06
Claudiu Borza
De la bunica mea care are 99 de ani, am auzit multe povești despre obiceiurile de sărbători. Pe vremuri petrecerile se numeau baluri și atunci se adunau oameni și din alte sate și se încingeau jocuri pe muzică interpretată de instrumentiști doar la vioară și la acordeon. Bunica zicea că la nunți era foarte frumos. Până la petrecere nuntașii erau conduși de un grăitor, așa se spunea la vornic, un om bun de gură care însoțea alaiul pe tot parcursul nunții.
Când se apropiau de biserică, godiile (domnișoarele de onoare) însoțite de îmbălțați (domnișorii de onoare) strigau: Părinte, omule bun/ Ieși afară până-n drum/Ia-ți în mân-o cărticică/Să cununi o floricică/Ia pe tine-un patrafir/Să cununi un trandafir!, iar la ieșire din biserică strigau: Popă, când m-ai cununat/O sută de lei ți-am dat/Acum ți-aș da și o mie/Să mă scapi de cununie./Poți să-mi dai chiar patru boi/Nu te descunun-napoi/Cărțile se scriu pe față/Cununia-i pe viață.
Tot de la bunica mea știu câteva poezii copilărești pe care le știa și ea de la bunicii ei. Mai știu tot de la ea, pentru că mai spune și acum proverbe care prin cuvinte puține transmit învățături despre muncă, respect, cinste și te îndeamnă să înveți din greșeli.”
DIN MEMORIA LOCULUI · 07
Ioan Trif
„Îmi amintesc cu plăcere de anii copilăriei mele când, în serile lungi de iarnă, tata ne așeza, pe mine și pe fratele meu, pe un scaun construit special pentru noi și ne învăța cântări religioase și patriotice, atenționându-ne că unele din acestea erau interzise în acea perioadă. Tatăl meu și-ar fi dorit să mă fac preot asemenea străbunicului meu, eu purtând numele lui, dar de frica comunismului, niciodată nu mi-a cerut acest lucru. Dragostea pentru cântat, moștenită din familie, este cea care și astăzi mă ține aproape de tradițiile și lumea satului în care m-am născut. De căte ori am ocazia cânt și o fac cu multă plăcere pentru că melodiile simple și versurile încărcate de emoție îți crează o atmosferă de pace și reculegere.”
DIN MEMORIA LOCULUI · 08
Ioan Trif
„Aș vrea să povestesc câte ceva despre omul modest care a fost Constantin Perța. În mâna lui meșteșugul prelucrării lemnului era o artă. Uneltele lui erau cosorul, două cuțitașe, un cui și un ac de croșetat, dar din lemnul pe care punea mâna ieșeau acele forme care te fascinau. Inspirat de natură (flori, animale, peisaje) și exploatând esențele de lemn (alun, păr, cireș, prun, corn) a realizat căuce simple, cu lanț sau împreunate, linguri prinse într-un lingurar, bâte ciobănești, furci de tors, obiecte de modilier.
Impresionantă este colecția de linguri unicat, dat și lanțurile cioplite dintr-un singur lemn. Astăzi el rămâne în amintirea consătenilor lui ca premiantul național și înternațional care nu și-a părasit niciodată satul natal și care a creat inspirându-se din mediul lui de viață.”
DESCOPERĂ MAI DEPARTE