Blandiana

DIN MEMORIA LOCULUI · 02

Daniela-Ana Ispas

„La Blandiana există o piatră ca multe altele în munții Apuseni și se numește Piatra Tomii. Legenda Pietrii Tomii spune povestea a doi tineri, frumoasa Valea, fata boierului Cârnu, cu o avere nemăsurată și a voinicului Toma, un cioban chipeș ce aducea la conacul boieresc, bunătăți făcute la stână. Între cei doi se înfiripă o frumoasă poveste de dragoste, ce este binecuvântată și de tatăl fetei.

Însă, în timp ce iubirea lor înflorește, iar fericirea le umple viețile. Pe aceste meleaguri își face apariția un om rău, bănuit de vrăjitorie, pe nume Corfaru, care are gânduri necurate, dorind a dobândi supunere și avuție necuvenită pe spinarea obștii.

Boierul Cârnu înțelege că vârsta și slăbiciunile nu-i permit a-l înfrunta pe Corfaru, care își anunță și intenția de a se căsători cu cea mai frumoasă fată din sat și îl însărcinează pe Toma să preia frâiele conacului. În sprijinul sătenilor, sfatul bătrânilor hotărăsc a cere ajutorul Duhului Pădurii, de pe lângă Poiana Groșilor.

Toma plecă spre al întâlni pe duh și Valea insistă să-l însoțească, însă fură urmăriți de Corfaru, iar pentru a scăpa de acesta, Duhul avu o singură cale, aceea de al preschimba pe Toma într-o piatră mare și pe Valea într-un firicel de apă ce izvora de sub piatră. Apoi, firicelul de apă se transformă într-un șuvoi năvalnic ce-l mătură pe Corfaru și-l aruncă în Mureș.

Boierul Cârnu muri, iar sătenii numiră satul Cârna, în amintirea bunului boier, sat ce este străbătut și astăzi, de la nord la sud de pârâul cu apă cristalină – Valea. Iar când stihiile naturii se dezlănțuie la Piatra Tomii, oamenii au mereu îngrijorarea că vine Valea Mare.”

DIN MEMORIA LOCULUI · 06

Anișoara Popa

„Eu și astăzi fac păpălușcă de pui, așa se spune la noi la tocana de pui. Dacă spui păpălușcă se știe că este vorba de o mâncare de pe vremea bunicii și că se folosesc doar bucate din gospodărie-pui tânăr crescut la curte, smântână sau iaurt de casă. Tocana asta este foarte gustoasă, se servește cu mămăligă și este apreciată de toată familia.”

DIN MEMORIA LOCULUI · 07

Ileana Ispas

„Șezătorile se făceau pe vremuri după terminarea muncilor agricole, în perioada postului Crăciunului când se adunau femei tinere și femei cu experiență, dar și fete și băieți dornici să învețe meșteșuguri, să se cunoască. Atmosfera era plăcută pentru că se serveau plăcinte făcute de gazda primitoare, se juca uneori și mai ales se cântau pricesne și cântece de voie bună. La șezătoarea de astăzi vom cânta un cântec de voie bună și eu pentru că sunt membră a corului bisericesc vă cânt o priceasnă care pentru mine oferă pace și liniște sufletească.”

DIN MEMORIA LOCULUI · 08

Estera Rotea

„Sunt studentă în străinătate într-un mediu cu moduri de viață foarte diferite. Mă bucur că astăzi am avut ocazia să descopăr ceea ce dincolo îmi lipsea- limba română, oamenii calzi din satul natal, obiceiurile de altădată. Bunica mea m-a invitat să particip la șezătoare, am acceptat și acum îmi dau seama că dorul de casă înseamnă oameni și locuri familiare mie. M-au impresionat poveștile auzite aici și îmi dau seama că oriunde te-ai afla în lume, există lucruri care înseamnă rădăcini și lucruri care înseamnă acasă.”

DIN MEMORIA LOCULUI · 09

Andreea Băgățean

„Mama mea este cea care m-a învățat să tricotez. Îmi aduc aminte că la început a fost cam greu și fiecare ochi lucrat a necesitat răbdare, dar până la urmă am învățat. La început am tricotat lucruri simple și folositoare, dar acum îndrăznesc să realizez și ceva mai complicat și asta îmi dă bucuria de a realiza ceva cu mâinile mele. Nu lucrez eu prea mult, dar faptul că am moștenit de la mama primele gesturi ale acestui meșteșug îmi aduce aminte de copilărie și de legătura familiară care nu ar trebui să se piardă.”

DIN MEMORIA LOCULUI · 10

Ileana Ispas

„De când mă știu la noi la Blandiana se păstrează obiceiul religios ca a doua zi de Rusalii să se iese la crucea din sat pentru binecuvântarea și sfințirea recoltelor și în special a grânelor. Mai demult era tare frumos pentru că ieșea tot satul îmbrăcat de sărbătoare în costum național și acolo la troiță preotul făcea o slujbă, sfințea apa și stropea holdele cu această apă pentru a proteja culturile de grindină, secetă și dăunători. Pe crucea la care se face slujba este pusă o cunună din spice de grâu. La sfârși o parte din credincioșii prezenți servesc cozonac și câte un pahar de vin, după care pleacă acasă cu apa sfințită pentru a-și stropi gospodăriile.

Doamne ce frumos era pe vremuri. Fiecare anotimp parcă avea sărbătorile și obiceiurile sale. Atunci când eram copii îmi aduc aminte că venirea primăverii era vestită prin punerea în fiecare poartă a unei crenguțe cu frunze verzi și asta se făcea în seara dinainte de Sfântu Gheorghe.

Sărbătorile creștine erau așteptate și erau respectate niște obiceiuri alimentare pe care creștinii le respectau. Înainte de a se prinde postului la noi se făceau cotoroage , așa le spune la noi la plăcintele simple din aluat dospit coapte pe plită sau în ulei încins. Cotoroagele astea se dădeau de pomană pe la vecinii. Tot în perioada aceea se dădea și alte pomeni. Eu copilă fiind mă duceam cu găleata cu apă la vecinii care nu aveau fântână și nu veneam cu găleata goală, primeam în schimb ouă de rață pentru că noi nu aveam. De Sân Toader, prima săptămână din Postul Mare, se fierbea grâu și se dădea de pomană pentru pomenirea morților.”